Privesc confuz de prin furtuni,
M-au ridicat deasupra mea,
N-aud nimic, dar simt ardoarea,
Din sorii paralelei lumi.
Stau sprijinit de-o galaxie,
Și tot ce-i cunoscut e frust,
Spațiul vital devine-ngust,
In a mea lume, ce nu-i vie.
Inot prin marea fără fund,
Plutirea mi-e derivă,
Știu că simțirea e fictivă,
O mare-am vrut ca să m-ascund.
Privesc de sus, mă văd, urât,
Carcasă goală și inertă,
Ce-n zeci de ani de viață certă,
Doar m-a țintit, m-a zăvorât.
Acum am rupt blestemul vieții
Substanța am lăsat-o jos,
Din ea pe eu, pe tot l-am scos,
Sunt sus, stăpân deplin al sorții.
Și levitez leneș prin stele,
Trecând pe langa multe lumi,
Sperând să vad că sunt mai buni,
Viețuitorii de prin ele.
Și ajung acum in negrul naos,
In templul marelui nimic,
La judecată îmi fie frig,
Dar cald va fi în veșnic haos.
12 Ianuarie 2024