Azi m-au chemat, aminte și-au adus
De singuraticul din colț, uitat…
În cârciuma de peste-apus
Unde-s speranțe de-mbătat.
Mă vor trezit in numeral,
Orbit de soare-n dimineață,
Târându-mi hoitul prin cvartal,
Mă vor acar, o clipă-n viață.
Mahmur, trudesc printre traverse,
Văd simfonia dintre șine,
Arpegii ample prin congrese,
Sunt disonante pentru mine.
În gara cea uitată-n câmpuri
Ajung pe seară, iar e ceață,
Găsesc macazul plin de gânduri
Cu lampa-i istovită-n viață.
Uitat de timp, un telegraf
Își bate vorbele pe bandă,
Nu le citesc, le simt prin praf
Dictând direcții și-astă dată.
Mă uit peste pierduta cale
Și simt suflare din pustiu.
Nici un vagon, în nici o zare,
Dar schimb macazul ca să fiu.
Peronu-i gol, aștept să vină
Un tren ce-i desenat pe hartă.
Răspântia șinei îl vrea-n tihnă,
Garat mereu pe linia-mi moartă.
Dar vine trenul, zguduire,
Traversele sunt asuprite.
Macazul prinde să transpire
Pe sub vagoanele grăbite.
Nu-i forță ce să-l mai oprească,
Se năpustește peste fire.
Trenu-i menit ca să gonească
Peste a noastră înrobire.
Iar linia mea este prea lungă,
Ea n-are haltă cu vreun nume.
Gară mi-e cârciuma speluncă
Cu toți acarii de prin lume.
Răsuflu greu de printre ace
Ce le-am schimbat plin de nevoi.
Trecură garnituri cu pace,
Apoi vagoane cu război.
Puțini doresc câte-un acar
Să smulgă iarba dintre fiare,
Să ungă cu ulei și var,
Să-oprească a trenului mișcare.
Mișcare ce ne e osândă,
Din facere până-n sfârșit,
Suntem acarii vieții noastre,
Cu multe trenuri de oprit.
24 Noiembrie 2024