Muntele meu rămase tăcut,
Suflet vremelnic iarăși stă mut.
Pământul mi-e sterp, și rece, și slut,
Sunt surd, dar aș vrea să te simt, să te-aud.
Departe eu sunt, departe tu ești,
Hățișul potecii urzește povești.
Șoptită grăire prin zbateri lumești,
Ferecată e-n noi, umbrită în veci.
Memoria vagă viața ne-alină,
Trăiri ostenite prin peșteri suspină.
Se vor dezmorțite, se tem de lumină,
Se-ascund în adâncuri, pline de vină.
Și totuși, acolo, în focuri nestinse,
Scântei scânteiază, dansând peste vise,
Animând paradisul cu doruri nespuse,
Unde inimi ascund văpăi nepătrunse.
În demult asfințit printre stele,
Lăsat-am o urmă în praful din ele.
Pașii ne-au dus pe cărări paralele,
Atât de aproape – un rând de pavele.
Răsad de ființă încolțit în noi doi,
Prin tărâmuri brăzdate de pașii-mi vioi.
În ploaia nebună se scaldă-n noroi,
Sărut nenăscut din frica din noi.
17 Ian. 2025