Câinele mort căscă un ochi,
Spunând că nu-i normal firescul,
Că ploaia-i dincolo de stropi,
Iar norii contrazic lumescul.
Pe râpa timpului, un pas,
Urmă de plumb lăsă și sare,
Și zboară fără de răgaz,
Sfidând căderea dinspre soare.
Cuvântu-nvie, nu-i tăcut,
Ideea cântă în cerneală,
Abia începe-un început,
Fără sfârșit, trăind cu fală.
Și realul se-ncovoaie blând
Sub greutatea unei fraze,
Pământul rob e la cuvânt,
Iar stelele, picturi cu raze.
Ideea-și vrea chiar trupul ei,
Homunculus din ea se naște,
Nu mai există „nu mă vrei”,
Ea prinde forma ce ne paște.
Un diavol stă prin alfabet
Și știe-a scrie o fericire,
Compune-a morții menuet,
Toți îl dansează în neștire.
Iar omul crede-n sinea lui
Că drept e-n orice judecată,
Cuvântu-i rege-n cerul gri
Monarhul orb, bătut de soartă.
El zace-n gândul său spălat,
Întreabă și tot el răspunde,
Și-n propria-i logică-nglodat,
E viul mort ce nu se-ascunde.
7 octombrie 2025