Cărunt, un scaun mângâie pământul,
Contemplă umbra nucului bătrân,
Nici el, nici nucul n-au stăpân,
Călătoresc prin timp cu vântul,
Pictând frumosul lor cătun.
Pe-o pânză albă și ștrengară,
Frumoșii micilor orașe,
Împrăștiau culori gingașe,
În curcubeiele ce zboară,
Prin inocența din răvașe.
Așa și-au înflorat destinul,
Vibrarea deveni fâșii,
Se coloră în roșu, gri,
Trăirea-și continuă festinul,
Pictură piatra deveni.
Trecură anii peste pânză,
A ars și s-a țesut din nou,
Dintr-un tablou în alt tablou,
Fiorul deveni ecou,
Schițat în fiecare ființă.
Cărunt, pe scaun, sub un nuc,
Aleg din fire de cenușă,
Deschid a amintirii ușă,
Lumini și umbre le arunc
In mintea-mi vie și ghidușă.
8 Spetembrie 2024