Amurgul

Ne naștem, viețuim, iubim,

Câteva mii de răsărituri,

Dar zile-ntregi noi le topim,

Prin zloata-a neguroase gânduri.

 

Vedem câte-un apus, miracol,

A ființei fugă domolim,

Ne îmblânzim cu-acest spectacol,

Apoi uităm și iar gonim.

 

Mai vine câte-un răsărit,

Și-alungă zbaterile, norii,

Mai vindecă câte-un rănit,

Lăsându-l să-i rânjească zorii.

 

Dar totul este cântărit,

De mult iubita noastră ceață,

Ce stă cu noi necontenit,

Ea e povață, ea ne învață.

 

E ceața cea netrecătoare,

Ce veșnic șade-ntre orbite,

Dar ochii-o fac fermecătoare,

În realul vieților ferite.

 

Sunt siluete, merg pe ape,

Cu pași de umbre mișcătoare,

Ce par departe, da-s aproape,

Suspină adânc din închisoare.

 

Și zac rănite-n lanțuri grele,

N-au vină că-s sădite-n noi,

Le știu dezgustător de rele,

Nu au plăceri, ne vor pe noi.

 

Pe viață zăvorâte sunt,

Și nu au drept la izbăvire,

Eu le accept, devin cărunt,

Le-arunc si-un codru de iubire.

 

De-o vreme tac, devin mistere,

Gamelele nu mai pocnesc,

De prin culoarele austere,

Sunt umbre ce mă părăsesc.

 

Și ceața zboară în înalt,

Iar umbrele au prins vigoare,

Sunt vise, joc, al vieții salt,

Dansând în soare și culoare.

 

Acum când sufletu-mi timid,

Învață iar a cumpăni,

Am voie temnița să-nchid,

Am drept la verbul “a trăi”