Mereu, la vremuri noi, tot noi!
Chemăm la trudă iarăși boi.
Le spunem că vor fi eroi,
Vor câștiga și-acest război.
Victorioși vom fi… tot noi!
Iar ei, mereu, vor fi doar boi.
Nevoie noi avem de voi
Să stați cuminți ca niște oi,
Și să votați unul din doi,
Că amândoi-s crescuți de noi,
Doi câini ce latră-a război,
Pe muzici vechi, cu imnuri noi.
Iar de muriți, cădeți tăcuți,
Cadou: o cruce, piatră, sfinți,
Pe scurt, de-un popă pomeniți,
Pe lespezi simple dăltuiți
De cei rămași, năuci, zdrobiți,
Ce plâng în veci c-au fost mințiți.
Nici n-aveți voie la vreun gând
Ce să vă spună că ei râd,
Văzând că nu ieșiți din rând
Și zaceți triști, tot ascultând
Izvor de frică susurând
Prin guri, ecrane, inundând.
Iar de va fi vreo fericire,
Vreo vagă urmă de trezire
Sau o conștiință-n încolțire,
Turne de șerpi, într-o unire,
Vor sugruma orice pornire
În a zidi fire cu fire.
Puterea este îngropată,
În noi stă veșnic ferecată,
Iar spaima-i poarta cea înaltă.
De după ea, potăi ce latră:
„Să nu ieșiți din voi vreodată,
Să vă iubiți doar viața spartă.”
6 iunie 2025