Licări dimineața tremurând printre frunze,
Umbre-s uitate prin codrul cel nud,
Iar iarba topită de vremuri, străpunse
Inima verii cu-al toamnei sărut.
Stejarii-s tăcuți dar teii suspină,
Se plânseră vântului că n-am zăbovit,
De prea multă zloată în ziua senină,
De prea multă ură prin suflet golit.
Poteci neumblate se-nșiră prin minți,
Hățiș ce ascunde miresmele serii,
Stârnite de pașii bezmetici, tăcuți,
Pe drumul plăcerii prin crângul durerii.
Ninsoare făcurăm în norii din noi,
Și drum înfundat de troian viscolit,
Iubirea-i acum a iernii noroi
Ce-ngheață și-nghite un om istovit.
Ceasuri de zi născură doar noapte,
Cu pâcle prin văi ce luna ucid,
În beznă se-adună ursitele toate,
Împietrind firea sub timpul strivit.
Rămase în urmă pădurea de os,
Și ramuri golașe se zbat fără vânt,
Atârnă bucată din cerul vâscos,
Înfrânt de speranță, apus în pământ.
29 ianuarie 2025