Lasă-mi zidire din pasul meu,
Clădește cu lut, fă-l sălaș sfânt,
Cu piatră cioplită din muntele blând,
Loc de smerenie, fără de rău,
Cu-n suflet curat și mult prea plăpând.
Un suflet ce-ngână, stingher, o jelanie,
O strofă rostită, o pană rănită,
Vopsită pe-un colț de pită-nvechită,
Isprăvindu-se-ncet, făcându-se danie,
Sperând să topească făptura-mpietrită.
A plecat istovit în viața de-apoi,
De crivăț purtat, de stânci fărâmat,
Cu aplauze-n rai, primit și iertat.
Jos a rămas mulțimea de goi,
De împietriți scăldați in nevoi și fără înalt.
2 Februrie 2024