Țipătul vag răzbate prin ceață,
Din far ce-a robit un dinte de stâncă,
Îmi urlă să stau în marea adâncă,
Vâslind printre vise vopsite de viață,
În lanț de talazuri, nevrând să se frângă
Imensa-nspumare plutire îmi este,
Și mamă mi-e frica să văd vreun pământ,
Iar tatăl mi-e farul cu raze plângând;
Sfârșitul imbracă slove de veste
Pentru cel ce îndrăznește, o vreme, sperând.
Înaltul albastru de veacuri sărută
Adâncul măiastru cu cercu-i gigant;
Departe, acolo, sunt margini de neant,
Totul dispare, schițând linia mută,
Unde se-oprește a vieții volant.
Ancoră duhu-și aruncă prin valuri,
Iar dorul de ducă se stinge, nălucă;
Sunt vise ce pier dintr-o viață stătută,
Departe de coasta cu mii de centauri,
Ce plâng că scânteia-i tristă și scurtă.
Colier din apusuri atârnă de seri,
Răsărituri în salbă se-agăță de zori.
Ferice e cel ce se-nalță la nori,
El nu mai repetă lumina din ieri,
Și nu mai atârnă de mare, prin sfori.
Călcata-m pe stânca stăpânului far
Prin colții de piatră fărâme mi-e luntrea
Dar lampa-i tăcută și libera-i puntea
Pe stânca speranței cea plină de har
Frica-i închisă, senină mi-e fruntea.
27 aprilie 2025