Alerg cu privirea-mi de fericit,
Spre metroul vechi și grăbit,
Ce geme deja de vise-ntrerupte,
De-un ornic, zbierând în zorile mute.
Alerg, mă-ntretai cu masa amorfă,
Ce sugrumă peronul cu forma-i diformă,
Privesc toți în jos, cocoșând caldarâmul,
Eternul glob magic le-ngradește tărâmul.
Alerg printre ei, privind doar în față,
Fac pași de lumină printre-a lor ceață,
În multul masiv ce copleșește adâncul,
Fericiți sunt câțiva, împăcați cu mormântul.
Să nu mai alerg, m-a rugat răsăritul,
Din noianul de ființe, m-a ales infinitul,
Loteria divină mi-a dat un loz mare,
Mi-a spus că am dreptul să dăruiesc Soare.
Și Soarele-mi zise de-un bob de cafea,
Eterna lumină mi-l măcina,
I-am dăruit timp ca să-și coacă destinul,
S-aducă un râset, să fiarbă tot chinul.
Așa am zărit și primul om frânt,
Venise plângând, plecase cântând,
Iubire gingașă din ceașcă sorbea,
Bunătate stingheră din lumea cea rea.
A plecat împăcat, fericit, amețit,
Cu nevoie de zâmbet, nu de cuțit,
Iubirea din el, încet, revărsa,
Grația măruntului bob de cafea.
Așa m-am oprit din al meu maraton,
Renăscând acum cu spirit de om,
Am tras cortina peste trecutul umbros,
Și-am aflat că-orice bob are, in lume, un rost.
1 Martie 2024